• Cozi Creveti Salbatici Argentina
  • origine: Argentina;
  • greutate: 2kg;
  • FARA GLAZURA;
  • Crevetii rosii argentinieni sunt cunoscuti drept cei mai dulci creveti din lume, cu o textura si gust asemnator cu cel al homarului. Crevetii sunt crustaceele cele mai mai consumate din lume.  Sunt foarte hranitori, au un continut scazut de calorii si 0 carbohidrati. Contin o cantitate mare de proteine ​​si grasimi sanatoase, pe langa o varietate de vitamine și minerale: fier, zinc, magneziu, fosfor, iod, seleniu (ajuta la reducerea inflamatiilor, la sanatatea inimii). Crevetii cresc senzatia de satietate si sunt ideali pentru meniul persoanelor atente la dieta personala.
  • CUM SE GĂTEȘTE
    Detalii:
    MOD DE PREPARARE: Primul pas consta in decongelarea corecta a crevetilor. Recomandarea noastra este sa dezghetati lent la frigider fructele de mare pentru a pastra aroma si textura in cel mai bun mod posibil.

    Decongelare: Puneti crevetii pe un suport sau o tava, unde se poate scurge excesul de apa. Puneti tava la frigider la 2 ° C pana cand fructele de mare sunt dezghetate complet.

    Curatare: Inainte de prepararea termica este necesar sa indepartati vena (tractul intestinal) de pe spatele crevetelui. Folosind un cutit ascutit, taiati de-a lungul spatelui fiecarui crevete, suficient de adanc in carne pentru a expune si indeparta/ curata vena.

    Preparare: Crevetii se prepara foarte usor, in cateva minute. Puteti sa gatiti crevetii fie in cochilie , fie decorticati. Sfatul nostru: incercati crevetii gatiti in cochilie, carnea va fi mai frageda si mai aromata. Nu aruncati cochiliile crevetilor rosii : le puteti utiliza pentru o supa delicioasa (stock). Crevetii se pot servi cu garnituri variate: orez, paste, legume; in salate, prajiti in pane tempura sau in pane crocant cu fulgi de cocos, pentru o experienta exotica. Incercati diverse retete: creveti la gratar (marinati timp de 10-15 minute in: ulei, usturoi, sare, piper); creveti prajiti in sos de unt si lamaie. Atentie: Nu gatiti excesiv crevetii.

CARPACCIO !

Simplu spus şi foarte pe scurt, carpaccio este, nici mai mult, nici mai puţin, decât o sumă de felii de carne (crudă) de vită peste care s-au pus câteva linguri de dressing. Dar asta e ca şi cum ai spune că Brâncuşi e doar un cioplitor în pietre, Messi, doar un fotbalist sau Cesaria Evora, doar o cântăreaţă.

Adevărul e că felul acesta de mâncare are ceva nobil în el, încă de când afli cum a fost „botezat“. În ciuda numelui cu rezonanţe de secol XV, reţeta potpuriului de gusturi cu nume de pictor umanist (Vittore Carpaccio, 1465-1525) a fost pentru prima oară aşternută pe hârtie de-abia în 1950. Carpaccio a fost inventat în Veneţia, la Barul lui Harry, fiind servit pentru întâia dată obscurei contese Amalia Nani Mocenigo. La recomandarea medicului, aceasta nu putea servi altceva în afară de… carne crudă. Bucătarul restaurantului, Giuseppe Cipriani, a tăiat câteva bucăţi foarte subţiri de carne de vită şi le-a uns cu vinegretă cremoasă făcută din ulei de măsline, favoritul italienilor. De aici şi până la denumirea acestui antreu rece după Carpaccio a mai fost doar un pas – pe care Cipriani l-a făcut probabil dintr-o admiraţie sinceră pentru opera marelui pictor italian.

Chiar dacă simplitatea reţetei e în măsură să-i scoată din minţi pe puriştii bucătăriilor cu multe oale pe foc sau pe adepţii amestecurilor complexe (a se citi cu multe ingrediente), un adevărat carpaccio ar trebui să conţină următoarele: file de vită (Chateaubriand), sare şi piper, ulei extra virgin, capere, lămâie; pentru sos sunt folosite hreanul, uleiul de măsline şi lămâia (din nou) împreună cu lapte sau smântână.

Pe cât de veritabile sunt originile lui italieneşti, cert e şi faptul că francezii sunt cei care au perfecţionat preparatul şi i-au adus un plus de varietate atunci când au născocit reţete similare pentru carpaccio cu raţă, carpaccio cu legume şi carpaccio cu ton (somon).

În zilele noastre, bucătarii restaurantelor de pretutindeni experimentează tot felul de reţete de carpaccio, însă tot cel din carne de vită rămâne favoritul gurmanzilor!

În ultima perioadă a apărut în restaurantele din Franţa “carpacio cald” – ideea de bază se păstrează: felii de carne crudă tăiate subţire dar se introduc la cuptor pentru câteva minute (1-3), se serveşte în sânge iar ca şi garnitură se foloseşte un carpaccio din fructe înmuiate în vin cald.

Ce este, Grana Padano? Sa mai invatam ceva.

Grana Padano este o brânză italiană, făcută din lapte de vacă (parțial smântânit). A obținut Denumirea de Origine Controlată în 1996. Conținutul de grăsimi este de aproximativ 32%, iar pasta are o consistență foarte dură. Se prezintă sub forma unui cilindru ușor convex, ce cântărește între 24 și 40 de kg. Pentru obținerea unui kilogram de Grana Padano sunt necesari aproximativ 15 l de lapte.
Puțină istorie
Se consideră că rădăcinile acestei brânze coboară până în secolul al XII-lea, când ar fi fost făcută pentru prima oară de călugării de la mănăstireaChiaravalle. În secolul al XVI-lea, grana era deja cea mai răspândită brânză din zona Câmpiei Padului (Pianura Padana). Este, de altfel și perioada în care călugării încep să studieze în amănunțime probleme legate de producția de brânză, astfel că din grana originală s-au dezvoltat, pe lângă Grana Padano, în primul rând celebrul parmezan, dar și alte brânzeturi, precum Granone Lodigiano sau Trentingrana.
Grana Padano și Parmigiano Reggiano
E clar că ambele brânzeturi au origini comune și provin din nordul Italiei. Există chiar credința (falsă) că Grana Padano ar fi o versiune mai ieftină a parmezanului. De fapt, după cum am văzut, ambele provin din medievalagrana. Diferențele de gust sunt date, pe de o parte, de alimentația vacilor (de terroir, am spune, dacă ar fi vorba de vin!) și, pe de altă parte, de modalitatea de fabricație: dacă Grana Padano este fabricată exclusiv din lapte parțial degresat, parmezanul este făcut dintr-un amestec de lapte integral și degresat. Mai mult, caietul de sarcini DOC nu prevede pentru Grana Padano restricții în ceea ce privește alimentația vacilor, iar aria ei de producție este sensibil mai mare.
Gastronomicește spus, e vorba despre două brânzeturi asemănătoare, din multe puncte de vedere, dar Grana e mai puțin sărată și are o savoare mai delicată, mai puțin agresivă, ceea ce o face mai potrivită pentru preparații în care aroma brânzei nu trebuie să fie predominantă.
Cum se fabrică Grana Padano
Cașul (obținut, cum spuneam, din lapte de vacă parțial degresat) este fărâmițat (până la dimensiunea unui bob de orez) și încălzit la o temperatură de 54ºC. După o oră se învelește în pânză de in și se pune în forme. După 48-72 de ore se sărează (în saramură), se scurg și se pun la maturat, pentru o perioadă ce poate varia de la 8-12 luni (grana giovane), la 2 ani și chiar mai mult (Grana Riserva).
Condițiile de producție sunt verificate de Consorzio Tutela Grana Padano, un consorțiu înființat în 1954, ce reunește atât producătorii, cât și distribuitorii de Grana.
Și, tot la capitorul fabricație, mai trebuie precizat un lucru: Grana Padano este brânza DOC cu cel mai mare volum de producție din lume.