Adevărul e că felul acesta de mâncare are ceva nobil în el, încă de când afli cum a fost „botezat“. În ciuda numelui cu rezonanţe de secol XV, reţeta potpuriului de gusturi cu nume de pictor umanist (Vittore Carpaccio, 1465-1525) a fost pentru prima oară aşternută pe hârtie de-abia în 1950. Carpaccio a fost inventat în Veneţia, la Barul lui Harry, fiind servit pentru întâia dată obscurei contese Amalia Nani Mocenigo. La recomandarea medicului, aceasta nu putea servi altceva în afară de… carne crudă. Bucătarul restaurantului, Giuseppe Cipriani, a tăiat câteva bucăţi foarte subţiri de carne de vită şi le-a uns cu vinegretă cremoasă făcută din ulei de măsline, favoritul italienilor. De aici şi până la denumirea acestui antreu rece după Carpaccio a mai fost doar un pas – pe care Cipriani l-a făcut probabil dintr-o admiraţie sinceră pentru opera marelui pictor italian.

Chiar dacă simplitatea reţetei e în măsură să-i scoată din minţi pe puriştii bucătăriilor cu multe oale pe foc sau pe adepţii amestecurilor complexe (a se citi cu multe ingrediente), un adevărat carpaccio ar trebui să conţină următoarele: file de vită (Chateaubriand), sare şi piper, ulei extra virgin, capere, lămâie; pentru sos sunt folosite hreanul, uleiul de măsline şi lămâia (din nou) împreună cu lapte sau smântână.

Pe cât de veritabile sunt originile lui italieneşti, cert e şi faptul că francezii sunt cei care au perfecţionat preparatul şi i-au adus un plus de varietate atunci când au născocit reţete similare pentru carpaccio cu raţă, carpaccio cu legume şi carpaccio cu ton (somon).

În zilele noastre, bucătarii restaurantelor de pretutindeni experimentează tot felul de reţete de carpaccio, însă tot cel din carne de vită rămâne favoritul gurmanzilor!